omul şi cartea

Posted on April 25, 2010

0


Cea mai frumoasă carte, după Biblie, este manuscrisul pe care ţi-l încredintează spre lectură  un prieten. Gestul asta te fericeşte şi te face mandru:  eşti printre puţinii care…

Domnişoara A. a scris un roman. Eu, păcătosul. Are 284 de pagini A4 şi momentan este pe lista de aşteptare la Humanitas, în următoarele saptămâni va primi un răspuns & tot ce ţine de asta. Este prematur să mă lansez în aprecieri critice ori încadrări de natură stilistică, însă romanul este foarte matur gandit şi maturitatea nu-i este defect. Nu i se pierde din farmec şi dinamism. Romanul e conceput cu subiect cotidian-urban, ca miză, conflict, cadre, tip specific de fapte. E romanul găştii ca grup intim, gaşcă ce înglobează reflexii sociale deosebit de fine. L-aş numi un roman-oglindă: reflectă un tip anume de comportament urban. Dincolo de a fi simplist, firul narativ  se complică şi acţiunea degenearează uşor într-una cu caracter punitiv-moralizator. E un continuum dintre acţiune şi reacţiune ce devine o dramă neanticipată şi neanunţată în început. Dacă nu ar fi doar o carte, te-ai îngrozi! Oricum, cursul narativ te scoate din carte şi te face să îţi pui o serie de întrebări… Aştept, curios şi interesat, răspunsul celor de la Humanitas.

“Cu siguranţã nu aveam tendinţe sinucigaşe, dar de prea multe ori ajungeam sã mã întreb „pânã când?” sau „ce rost are?”, întrebãri probabil strãine majoritãţii persoanelor de vârsta mea. Viaţa îmi era previzibilã şi surprizele pe care reuşea sã mi le ofere, destul de rar, erau în mare mãsurã datorate cântarului mic şi albastru din baie. El îmi oferea singura certitudine cã mã schimbam, puţin câte puţin, cã nu eram aceeaşi cu cea care am fost cu un an în urmã sau doi. Dacã nu ar fi fost el aş fi trãit cu impresia cã sunt blocatã într-un fel de balon de apatie în care nu pot sã mã bucur, sã mã schimb sau sã mã maturizez.”



Advertisements
Tagged: ,
Posted in: Personal views